Viata ma invata ca esti singur de cand te nasti, pana cand sufletul iti paraseste echipamentul asta, mai estetic sau nu, care te ajuta sa parcurgi calatoria. Traiesc continuu experienta de a crede in oameni si de a fi inselata. Imi invat mintea sa inhibe suferinta, pentru ca oamenii buni, adevarati fac totul pentru ceilalti si nu asteapta nimic in schimb… Altfel iubirea ar fi conditionata si nu ar mai fi iubire. Invat ca fiecare e altfel si ca nimeni nu se poate comporta asa cum as vrea eu.
Si vorba lui Jorge Luis Borges, invat ca „saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni”.
Si ma bucur, in loc sa plang, de fiecare moment in care un drum se incheie, pentru ca stiu ca altul se deschide imediat in fata mea. Si uite-asa invat sa fug, sa fiu intr-o continua alergatura…ca sa uit. Sa ma uit.
Ma mint oare cand spun ca alerg dupa Soare?

PS: Sunt trista pentru toate rautatile pe care le vad si le aud in jurul meu. Ma doare ca suntem o tarisoara frumoasa, bogata, cu oameni mici. Si rai. Ii doresc lui Marie Jeanne sa uite. Sa fie lasata sa uite. Sa isi ia copilasul in brate si sa ii poata spune: „Gata Alex, mami nu mai e la televizor. S-a terminat.” (Stiti cat de sfasiata poate fi inima unei mame, cand fiul ei o vede – din greseala – la TV in imaginile de acum 5 ani si alearga disperat la ea si o intreaba „Ce ai patit, mami?”)

Anunțuri