Ati ascultat vreodata zgomotul strazii? Tipetele copiilor care alearga prin parcurile de langa bloc, pocnetul mingii lovite cu putere de golaneii de cartier taman in fata balconului, vorbele de ocara ale vecinelor mai varstnice suparate parca nu pe exuberanta tinerilor, ci de batranetea lor, scarsnetul cauciucurilor pe asfalt? Azi toate astea erau estompate. Zapada a pus stapanire pe tot. M-am plimbat pe strazi si am auzit…tacerea. Doar cate o lopata mai scrasnea asfaltul in lupta cu nametii.

Iubesc orasul asta si il urasc pe masura. Mi-a furat tineretea si mi-a redat-o, in acelasi timp. Mi-am petrecut aici studentia, in clase prafuite, prin camine pline de sobolani si gandaci, printre studenti geniali si pe langa pramatii, cu barca pe lacul din Herastrau, mancand seminte pe la terasele din Grozavesti, invatand pe rupte sau jucand wist ori rentz. Mi-am cladit o cariera aici si mi-am intemeiat o familie. In orasul de mitici, in care olteanca cinstita si cuminte s-a transformat incet, incet in bucurestean.

La prima intalnire cu colegii studenti, un baiat chipes de prin Constanta s-a asezat langa mine si m-a intrebat „ce cacat de amfiteatru e asta?”. Indignata de expresie, m-am ridicat si mi-am ales un alt scaun. Ce tarancuta, si-o fi zis el!?

Apropos, la mine la Rm. Valcea, pe cand eram la liceu, baietii inca le mai intindeau mana fetelor sa le ajute sa coboare din masina, din autobuz… Ei, cum vi se pare? Stiu. O alta lume. Care mie imi place. Ma reprezinta. Lumea cu bun-simt. Fac parte dintre cei care se simt prost daca sunt nevoiti sa raspunda la telefon in toiul unei discutii. Incerc sa evit cat pot sa-i pun pe cei din jurul meu in situatia de a astepta sa termin o convorbire, care nu-i priveste deloc. In plina criza renala, cu prieteni doctori langa mine, am refuzat sa intru in cabinetul in fata usii caruia asteptau femei si barbati in varsta, imbracati in pijamale, cu tuburile de dren atarnandu-le din operatiile abia facute. Doctorii mei prieteni ma grabeau, aproape ca ma impingeau, ca sa poata interveni sa-mi aline durerea. Dar ce umilinta mai mare poate fi decat sa te folosesti de prieteni si relatii si sa furi clipe din viata unui alt bolnav?

Sunt un om bun, venit pe lume sa daruiasca. Asa simt si asa lupt sa raman. Ca sa pot trebuie insa sa supravietuiesc. In Bucurestiul asta brazdat de gropi adanci, asaltat de pitipoance si de manelisti, putrezit de coruptie si de nepotism de la vladica pana la opinca, intoxicat de fumul scos de tevile de esapament ale milioanelor de masini, lipsit de viata adevarata, curata, de stralucire.

Nu ma plang, caci am inceput sa evadez din ce in ce mai des. Imi tot prelungesc cate doua week-end-uri pe luna pe la Valcea, pe la Sibiu, pe la mare, pe la munte, unde vad cu ochii. Asa, ca sa capat forta sa ma intorc. Sa continui. Sa traiesc la un standard care nu ma face deloc mai fericita, doar mai obosita si mai lipsita de viata. Pana cand?

PS: Apel catre tanarul care si-a parcat azi BMW-ul lui de manelist pe locurile noastre de parcare curatate cu lopata de sotul meu si de vecinul din bloc. Baiete, nu esti taran, asa cum ti-am scris pe biletelul de pe bord! Imi cer scuze. Taranii sunt oameni adevarati, bine crescuti si respectuosi. Tu esti un fraier, un coate goale cu buzunarele umflate de tatal tau inconstient, care te-a invatat un singur lucru: sa furi de la altul. Azi, locul de parcare.

Anunțuri