Inchisoarea vietii noastre are peretii din ce in ce mai stramti.

Dusul si cafeaua de dimineata, sarutat copilul pe frunte, trimis la gradinita, deschis calculatorul, rezolvat urgentele, plecat la intalniri, la birou, 3-5 cafele insotite in cel mai bun caz de apa plata si de nurofen pentru durerile de cap inerente, dejunul pe la 5 cel mai probabil, in toiul unei alte discutii prea importanta ca sa poti mesteca pe indelete. Si inapoi spre casa. Salutat copilul care are multe sa-ti povesteasca, dar tu prea putina rabdare sa-l asculti. Cum ai putea sa cobori de la nivelul problemelor tale, la firescul jocului lui? Cu telefonul lipit de ureche ii deschizi pustiului televizorul si te bucuri ca i-a captat atentia un desen animat insipid, ca sa-ti termini convorbirea in liniste si sa nu auzi la fiecare minut mami, mami. El, mititelul striga intr-una nu ca ar avea ceva sa-ti spuna, ci ca sa cerseasca o farama de atentie… Si tu, sarmana desi iti simti inima plina de iubire pentru plodul tau si esti sigura ca ti-ai da si viata pentru el, te lasi prinsa in problemele neinsemnate ale altora si nu mai gasesti puterea sa te bucuri. Si nu mai ai timp sa iubesti si sa te lasi iubita.

PS: Ma apasa cerul asta acoperit de nori. Aproape ca ma sufoc. Mi-e dor de Soare. De primavara. Adevarata.

Anunțuri