Nu mai avem timp sa ne privim. Nu ne mai cautam ochii, nu mai vedem privirea aceea…Nu ne mai atingem mainile, chipul. Consideram tandretea ceva rusinos, care ne umanizeaza… Iar noi nu mai vrem sa fim umani. Omenia te poate face sa pari slab, vulnerabil. Noi suntem duri, suntem tari. De neinvins.

Ne traim astfel singuratatea salvatoare.
Nu ne apropiem de teama de a nu capata dependenta.

Imi pare rau pentru lumea asta noua. Lumea tinerilor motorizati. Incarcati cu baterii Duracell. Care alearga de nebuni dintr-un loc in altul pentru mult si pentru nimic. Pentru care imaginea conteaza. In fata colegului de banca, a sefului, a familiei, a iubitului chiar.

Ma gandesc cum ar fi daca ne-am da jos mastile. Daca am privi fara teama, daca am zambi cand simtim ca vrem sa zambim, daca am hohoti in plina sedinta cand interlocutorul este cu-adevarat penibil, daca am plange cand ne doare sufletul fara sa ne pese ca devenim ridicoli.
Mi-ar placea sa traiesc in lumea reala. Intr-o lume fara masti.

Am vazut ieri „Alice in Tara Minunilor”, vezi trailer. Filmul iti da de gandit! De fapt, de simtit, din cauza ca mintea asta joaca dupa reguli. E inselatoare. Ea face numai ceea ce a mai facut deja. Ceea ce cunoaste. Te inchide in propria-ti persoana, in propriile decizii, in limitele pe care ti le-ai autoimpus. Nu te lasa sa zbori!

Anunțuri