Cine sunt eu sa scriu despre Mile? Cu ce drept ma amestec in viata si in moartea lui? Am impartit ceva, am trait clipe impreuna, am simtit aceleasi dureri?

As spune ca nu. Si as spune ca da…

Am sa-i supar acum pe reporterii de azi – din nou – am sa-i atac pe ziaristii de presa scrisa, sau pe bloggerii cu pareri, dar mai ales le voi da o palma peste obrazul gros unora dintre cei care conduc jurnale, redactii, de orice fel ….O fac fara rautate, o fac din experienta unui reporter de televiziune greu incercat.

Nici pe departe nu ma voi compara cu Mile. El e Erou. Numai ca viteza cu care ne traim cosmarul asta romanesc, pe care cu emfaza il numim viata, ma obliga sa va dau exemple din experienta mea, ca s-o intelegeti pe a lui…
Imi spunea un prieten la care tin, zilele trecute „intr-o zi am sa te invat ce-i aia o stire”…Am inghitit in sec, de-atata superficialitate. Am amutit, eu care sunt miliardar de cuvinte… Ego-ul meu a fost atacat dur de nepasarea lui. Pai mai sunt eu o fatuca, vorba lui Cristoiu, dornica de afirmare?! Ma mai prostesc pe mine sefi de redactii cu experienta lor jurnalistica?!

Fratilor, pe meleagurile astea mioritice stirile le-am inventat noi, reporterii de televiziune. Noi am respirat, am mirosit, am simtit, am inghitit stirea si v-am trantit-o la camera in cele cateva minute care ne erau alocate. Noi am stat in noroaie, in scaieti, in mina printre sobolani, ne-am ratacit pe munte, am transmis dintre nameti, de pe mare, am stat in apa pana la glezne, in elicoptere, in cratere, am inghitit fum, ne-am fript in incendii, ca sa fim cat mai aproape de locul faptei, sa fim interesanti. Ne-am razboit cu directori, politicieni, ministri, ne-am luat la tranta cu primari, am incoltit infractori, le-am luat interviuri inainte de a ajunge politistii in vizuinile lor…Sa va facem sa blocati telecomanda pe canalul pe care transmiteam. Repet, nu ma compar cu reporterii de razboi – nu am avut aceasta sansa, conducerile misogine ale redactiilor prin care am trecut s-au opus – dar am multe de zis, de comentat, dupa 10 ani de televiziune.

O sa va istorisesc un traseu, care-mi vine acum in minte, doar asa ca sa va faceti idee cum se muncea candva, in televiziune. Atunci, „in vremuri interesante”, cum spunea Mile…
Eram pe la Sibiu, ardeau niste paduri. Transmiteam cu DSNG-ul (CAR-ul ala din care scoti o antenuta, care bate-n satelit si-ti transmite semnalul la antena mama, ca sa primiti informatia in case, in timp real – ala care face live, fara cabluri). Incendiul era interesant, asa cat de un direct la jurnalul de 19,00. Dar daca tot eram departe de casa, mai-marii din trust ne-au permis sa dormim pe la un hotel din Sibiu. Numai ca dimineata, la prima ora ne-au anuntat sa demaram in tromba ca dezertasera niste soldati cu armamentul din dotare. Si fugi spre Constanta – via Bucuresti – sa luam toale de schimb si bani pentru urgente.
Timpul nu ne permitea escale, asa ca un sofer a sunat la usa surioarei mele si i-a cerut un schimb de haine, pentru mine. Obisnuita, fata s-a conformat. Jachete, pantaloni, camasi, tricouri… Toate pe umeras, ca sa nu fie botite la cadru. Baietasul curios si-a bagat manutele in buzunare si a dat peste sutiene si chilotei. Incantat de descoperire le-a aratat si altora, vreo 18-20 de reporteri, operatori, redactori si ce-or mai fi fost prin redactie…. Si iaca inspiratie. S-au pus de scris o stire despre calitatea desuurilor reporterului special, pe care au semnat-o, unul cate unul si au atasat-o chiloteilor, lipita de un bobocel de trandafir. Dupa 5 minute de ras cu lacrimi, cu toata echipa prezenta la eveniment si alte 10 pe telefoane cu redactia autoare de glume deocheate, am trecut la treaba. Am stat pe telefoane de la Bucuresti, pana la Constanta, de-mi ardeau urechile… Cauta surse, confirma fuga, vorbeste cu politisti, afla de unde incep cautarile, ce se banuieste, adica pregateste-te de live, cu informatii despre soarta fugarilor. Imi amintesc ca ne-am oprit la un chioșc de pe marginea strazii, ca sa ma fardez. Ca sunt femeie si nu mi se permitea sa intru oricum, in direct. Am gasit un ciob de oglinda si stand pe vine, pe sub tejgheaua vanzatoarei mi-am aplicat rapid o pudra, un rimel si niste ruj…Si-a inceput distractia. In fiecare zi, de la 7 dimineata (primul jurnal), pana la ora 23,00 (ultimul) eram in direct la toate stirile canalului la care lucram. Dormeam cate 10 minute, 30 cand apucam, in masina, pe marginea strazii. Mancam cate un sandvis pe fuga si alergam cu politistii, dupa urme initial, ca despre dezertori, nu se stia mare lucru. Zile in sir. Si nopti intregi, caci noaptea cautarile erau si mai in toi. Credeti ca exista vreo echipa de jurnal care sa spuna „eu nu vreau direct, ca oamenii aia nu mai pot?”. Nu, desigur. O singura data, directorul general (nu voi nominaliza in aceasta istorie nicio persoana) i-a urlat producatorului meu, „trimite-o la culcare, ca nu i se mai vad ochii la televizor”. Da’ ce eu aveam somn? Ne-am mai ajutat cu corespondentii locali, iar cand s-a ingrosat gluma foarte tare, cand cautatorii s-au impartit pe zone, iar fugarii trageau de nebuni cu arma, caci nervii erau incordati la maximum, adica in ultima zi, mi-au mai trimis o echipa de live. Dupa o saptamana de goana, ne-am intors spre redactie. Cu gandul unui mare somn, binemeritat. In drum spre Bucuresti am primit un minunat telefon, de la un editor de jurnal, care mi-a transmis cu voce blajina sa ma opresc la sediul Politiei Capitalei, ca s-au impuscat unii, sunt urme de sange, sa fac un live mititel, de un minut. Am intepenit. Eu? Care sunt nemancata, nebauta, nespalata, nu mai am grai, imi urla stomacul…Hei, ai o redactie intreaga la Bucuresti, zau! Imi pare rau, mi s-a raspuns, tu esti reporter special, cand te vede lumea stie ca e ceva grav si se uita la TV. Dar lumea ma vazu’ aseara la Constanta, cum sa ma creada ca sunt la Bucuresti acum si stiu tot ce se intampla, sunt Mafalda? Da. Si discutia nu-si mai avea rostul. Am facut si live-ul ala, care nu era stirea mea, ca ala era ordinul…

Moartea lui Mile m-a devastat. Recunosc. Imi vin in minte franturi de momente frumoase, triste, grele, cu adrenalina la maximum, cu intrat in direct in plina colica renala, cu urcat pe schele gravida in 5-6 luni si transmis in direct ore in sir sosirea lui Bush la Bucuresti (pe vremea cand presedinte era Iliescu), in ploaie cu fardul curgandu-mi pe obrajii incinsi de raceala pe care tocmai o capatasem… certuri cu sefii, care ori nu intelegeau subiectul, ori vroiau sa-si dovedeasca autoritatea, sau discutii interminabile cu vedetele postului, care se implicau in editarea jurnalelor cu 2 ore inainte de difuzare, doar asa ca sa-si justifice salariile rusinos de mari…
Sunt multe si urate reprosurile pe care le-as face azi…

Si voua, telespectatorilor am sa va fac un anunt: si ziaristii sunt oameni. Si ei sufera, si ei plang. Sunt nenumarate momentele in care mi se inodau lacrimile in gat inainte sa intru in direct, cand familiile urlau langa un miner mort, sau cand o mama imbratisa corpul inert al copilului ei…Aveam un gest reflex de marire a ochilor (nici nu stiu cum se cheama in termeni medicali) stiu ca-mi ingheta privirea in camera. Va puteti imagina macar cum puneam capul pe perna? Cata vreme stateam cu privirea proptita in tavan nereusind sa uit un gest, o privire? Cat de nimic ti se pare viata cand transmiti, ani in sir, evenimente negre, cu morti si raniti? Credeti ca vreodata voi uita zgomotele pe care le fac aparatele din sectiile de terapie intensiva care tin in viata corpuri aproape inerte?
Si da, moartea lui Mile ma face sa fiu recunoscatoare organismului meu care mi-a dat semnalul sa ma retrag. La 38 de kg. Mi-au trebuit multi ani sa-mi revin, sa redevin om. M-am mintit multa vreme ca meseria asta pe care o iubeam mai mult decat orice pe lume, nu e pentru mine.
Acum am imbatranit si sunt mai inteleapta. Stiu, meseria asta e pentru mine, o simt in toti rarunchii, numai ca nu m-am nascut in locul potrivit. Eu nu stiu sa muncesc asa, la suprafata. Mi-am iubit fiecare stire ca pe copilul meu. O adulmecam, o cresteam, o mangaiam, o faceam mare, in felul meu (vezi Mile, cat de des te citez?!)…Dar nu minteam. Si intotdeauna verificam cel putin din trei surse. Dumnezeu sa ma ierte daca am gresit vreodata, sigur nu am facut-o intentionat.

Mile, iarta-ma ca scriu, iarta-ma ca mi-am depanat amintirile in ziua mortii tale…

Asta e numai pentru tine:
“… Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori, şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros, şi omul învaţă, şi învaţă… şi cu fiecare zi învaţă. Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut. Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi. Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi, şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii. Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit. Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face. Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi la aceeaşi intensitate. Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece. Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă nu se va mai repeta niciodată. Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat. Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina că, în final, ele nu vor mai fi aşa cum sperai. Cu timpul îţi dai seama că, în realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment. Cu timpul vei vedea că, deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt… Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are niciun sens.,
Dar, din păcate, se învaţă doar cu timpul…(Jorge Luis Borges)

Anunțuri