Acum 9 ani i-am cunoscut pe unguri la ei acasa, in Secuime. Pentru prima data se sarbatorea Ziua Nationala a Romaniei la Miercurea Ciuc. Cu o saptamana inainte insa, diverse voci, unele reprezentative la nivel national, anuntau “pe surse” boicotarea manifestarii.

M-am inarmat cu o echipa tehnica cu greutate, la propriu si la figurat si am pornit in inima maghiarimii, dupa marea stire. Am fost singura echipa de TV nationala care a transmis in direct, de la fata locului. In consecinta, am avut parte de toata atentia, inclusiv de nelipsitii “ofiteri” sub acoperire, care ascultau de la masa vecina, sau de peste drum, ce discutam cu redactia la telefon, in pregatirea transmisiei. Din cauza ca nu ne-am schimbat cartile de vizita n-am sa-i numesc pe ofiterii astia nicicum. Ne-am intersectat de mai multe ori in viata, ei m-au intrebat daca nu ma doare gura cat vorbesc, iar eu daca nu-i dor urechile de-atata ascultat. Ne-am zambit si ne-am tolerat. Reciproc. Vorba unei prietene, pana la urma existenta lor inseamna protectie.

Am ajuns la Miercurea Ciuc cu doua zile inainte de eveniment. Ne-am brifat cu corespondentii locali, romani si maghiari, cu autoritatile, romane si maghiare, cu sursele din servicii sau din politica, iar apoi am luat pulsul strazii. Cetateni romani si maghiari. Si ca sa vezi, cu o zi inainte de eveniment am facut o stire de la fata locului, care a omorat stirea de la Bucuresti. Adica, sa zic asa, mai pe romaneste, boicotarea era doar in mintea si in intentia unor politicieni pe care oamenii din Secuime, romani si maghiari nu dadeau doi bani. Nu-mi amintesc cuvant cu cuvant replicile lor, dar sunau ceva de genul: “pai fata mea e maritata cu un roman, cum sa ne-mpartim, pe ce sa ne certam? Ce zic ei acolo, la Bucuresti, sunt numai prostii, ei nu ne reprezinta pe noi, vor doar putere, pentru ei”…

Iar ceea ce am spus la Antena 1 pe 30 noiembrie 2001 a fost confirmat total pe 1 Decembrie. Am aratat in direct, intr-o transmisie maraton de 2-3 ore, ca in Miercurea Ciuc, in inima Secuimii s-a cantat Desteapta-te romane! In centrul orasului. Si niciun ungur nu a protestat, nu a tipat, nu s-a repezit la camere. Cu siguranta au existat persoane care nu s-au alaturat manifestarii. Dar nu a fost vorba de niciun boicot, asa cum se vehicula la Bucuresti.

Imi amintesc ca a fost prima data in viata cand am transmis de la sarbatorirea Zilei Nationale cu lacrimi in ochi. Ca ascultam imnul Romaniei si eram tare mandra de tara mea. Ca atunci mi-au placut oamenii, romanii mei, indiferent de etnie. Era o iarna frumoasa, cu multa zapada, iar Harghita arata ca-n povestile fratilor Grimm. Eram cazati la o cabanuta de maghiari, care ne-au tratat dumnezeieste cu gulas si palinca seara, cu placinte, cafele si ceaiuri aburinde la 6-7 dimineata- ca sa nu intarziem la transmisii, cu atentie si caldura. Si da, am facut si audienta.

Asa ca, mai ziaristilor, analistilor, politicienilor mai lasati-ma cu Apocalipsa de dupa Laszlo Tokes, numai de dragul show-ului, pe care bine-l descrie Vlad Dumitras in cotidianul de azi. Dati o fuga la popor si vedeti, ce mai zice el? Ce mai fac maghiarii nostri? Ei au bani de paine, si-au primit pensia, salariile reduse?

Si atentie!
Catalunia nu-si revendica autonomia. Este autonoma!
Face parte dintre cele 17 comunitati autonome ale Spaniei. Acum sub titulatura de „autonomie sporita” pluseaza spre declararea independentei si asta este de neconceput pentru conducerea de la Madrid. Intr-o postare viitoare, am sa scriu cum se vede de aici, din Lleida, Catalunia.

Anunțuri