Actori fara voie in show-ul politic dambovitean

3 comentarii

Dascalii intra luni in greva generala. Stiu, nici nu mai este o stire. Sunt sarmani si traiesc in umilinta de 20 de ani.

Parintii nostri in ale cunoasterii, cei care ar trebui sa ne arate calea, sa ne indrepte pasii vin la scoala cu hainele uzate, cu pantofii tociti, cu burta goala, nu au bani sa-si cumpere carti sau sa faca cursuri de specializare. Nu-si mai permit demult concedii, sufletele le sunt pustiite. Si da, pe buna dreptate, nu mai sunt entuziasti, motivati, nu-si mai fac meseria cu placere.

Prima mare actiune de protest am trait-o cu ei, in strada, cu ceva ani in urma. Am transmis-o la televizor. Mi-au sfasiat inima. Parca vorbeam de mama si de tata, sau de primul meu invatator, d-l Gheorghe Stroe, pe care l-am iubit ca pe bunicul meu (Dumnezeu sa-l odihneasca!). Mitingul dascalilor era in fata Palatului Victoria. Redactia m-a acuzat atunci de lipsa impartialitatii. Si probabil ca avea dreptate. Ma durea fiecare vers, fiecare privire, fiecare repros pe care dascalii il faceau celor care intamplator conduceau Romania. Chiar daca vorbele mele nu erau dure, ochii mi-erau plini de ura.

Umilinta continua in care traiesc ei azi este groapa pe care conducatorii o sapa Romaniei de maine. O tara care nu investeste in educatia copiilor ei, este sortita pieirii. Un popor nu devine natiune prin delimitarea teritoriala, ci prin uniunea sufleteasca, iar asta se poate face numai prin cunoastere, prin cultura.

Pentru prima data se alatura grevei si artistii, deocamdata cei de la Teatrul National. Este terifiant! Oamenii astia care ne incanta sufletele, ne induc magic stari de bine, de liniste, de reverie sunt obligati acum sa isi afiseze public nemultumirea, suferinta, saracia in care traiesc.

De vreo 6-7 saptamani am avut onoarea sa-i cunosc altfel decat pe scena. Sa-i descopar pe oamenii din spatele rolurilor. Sa-l cunosc pe Ion Caramitru cel real, pe care eu l-am vazut toata viata ca pe Socrate, dirigintele din Liceenii.
Acum director al Teatrului National, Ion Caramitru regizeaza “Tragedia lui Carmen”, o combinatie spectaculoasa intre opera si teatru, in care joaca rolul unui mic toreador si fiul meu, Rares. O intamplare frumoasa in viata lui. Sa fii pe scena alaturi de mari artisti de teatru si solisti de opera sub bagheta maestrului Caramitru, sa stai in cabina Bibanului Dem Radulescu, la numai 7 ani, este extrem de onorant si educativ, deopotriva. La fel si pentru mine, care l-am asistat doar la repetitiile generale si la spectacole. Premiera a avut loc pe 19 mai.

I-am admirat pe artisti la lucru, chinuindu-se minute-ore-zile in sir sa obtina privirea perfecta, gestul potrivit, atitudinea corecta, “sa intre pe accent” cum spune fiul meu…Am vazut oameni punctuali, implicati, devotati care jucau in fata unui singur spectator (in fata mea), ca si cand ar avea o sala plina si am realizat ca spectacolele pe care noi le urmarim sunt rezultatul unei munci imense.

Tot respectul, maestre Caramitru! Este o onoare neasteptata pentru mine sa faceti parte din viata fiului meu.

(Filmul este facut din culise – pentru a nu perturba spectatorii, iar fiul meu este cel mai mic toreador, cel care la final rapune taurul.)

PS: Rares, mami e foarte mandra de tine! Si indatorata profesorilor tai. Multumim Ovidiu Cuncea, Eduard Adam, Viorel Florea! Si tuturor celor care i-au incurajat pe micutii nostri…

Anunțuri

Povestea din spatele povestii

1 comentariu

Teatrul este oglinda societatii, spunea candva un mare actor. Ar fi bine, frumos si tare optimist sa fie asa.

Am vazut jucand vreo suta de tineri actori, in doua zile, in concursul de la Nottara. Cu pasiune, cu talent, cu emotie. Cu dragoste. Pentru meseria pe care o iubesc inainte sa o aiba, cu adevarat.

I-am vazut coborand timizi scarile cu obiectele de decor in brate, alergand spre scena care li s-a pus la dispozitie pentru o ora, cu scaune, cu mese, corturi, lumanari, plase de pescuit si altele…Impiedicandu-se, pravalindu-se unii peste altii, in graba de a-si pregati lumina, de a-si aranja o palarie pe crestetul capului. Le-am vazut obrajii incinsi de emotia concursului inainte de spectacol si ochii luminosi de dupa reprezentatie. Mari si luminosi. Fete fericite, de copii optimisti. Tineri care cred in visul lor. In visul lor atat de frumos pentru noi, acela de a ne incanta sufletele, de a ne linisti mintea.

Nu am cuvinte sa exprim ceea ce s-a intamplat pe scena. Daca teatrul ar fi oglinda societatii, atunci Romania ar avea sansa renasterii, transformarii in bine, in bun, in curat. Am simtit tandrete, dragoste, pasiune, in dans, in pantomima, in vorbe…

Am vazut tineri luminosi si frumosi, patimasi. Si parca, dupa ce i-am vazut imi vine sa spun “Viitorul suna bine!”. Macar acolo, pe scena, daca nu in viata noastra, a tuturor.


Sunt mandra de Gala teatrului tanar. De sansa care le-a fost data acestor tineri.