E timpul sa ne ridicam!

11 comentarii

Nu-mi place sa fiu la moda. Nu imbrac culorile indicate de creatori sau promovate de trendsetteri. Nu sunt tunata si nici nu tin sa impresionez prin fizic sau cu hainele de pe mine. Cu atat mai putin m-as alatura multimii snoabe care abia AZI isi aminteste de Adrian Paunescu.

Dar nu pot sa tac. AZI nu am rabdare cu rautaciosii, cu cei ce se cred judecatori, cu cei care arunca cu pietre in Eroi, numai pentru a iesi din propria neputinta.

Calcatorilor pe cadavre, AZI nu-l mai judecati pe OMUL Adrian Paunescu, ca NU mai e.

AZI ne defaimati pe noi, cititorii lui Adrian Paunescu, pe noi cei care ne-am culcat cu volumele lui de poezii sub perna, sau daca n-am avut bani pentru carti, i-am copiat operele pe caiete dictando (vorba Adrianei Oprea) si i le-am invatat pe derost. Stiam “Oratie de nunta” dinainte sa apuc sa iubesc un barbat, fredonam “La o cana de vin” dinainte sa am prima intalnire amoroasa.

Si Doamne cat de mandra eram de Romania, cand poporul isi iubea tricolorul, cand pe vremea dictaturii comuniste, cei care stiau sa citeasca printre randuri isi reaprindeau tortele demnitatii nationale la lumina Maestrului Paunescu si a bulgarilor de energie buna, pura -folkistii Romaniei: „Daca renunti la lupta, n-ai ce sa mai astepti, nimica nu se face-n pozitie de drepti!”

Am intrat in presa pe versurile lui Adrian Paunescu si i-am promovat Cenaclul “Totusi iubirea” (la vremea aia), la radio Metronom Rm. Valcea. Am avut norocul sa lucrez in radioul lui George Chirca, fostul sunetist al Cenaclului Flacara. Am trait cumva in atmosfera Cenaclului, doar ca era imprimata pe banda. Dar George Chirca mi-a inviat momentele trecute cu povesti si tristeti din culise.

Nu am cerut sa mi-l descifreze pe Adrian Paunescu. Imi iau de la fiecare om sau intamplare din viata mea atat cat imi trebuie, sa pot merge inainte. Nu fac obsesii. Nu ma leg de lucruri, sau de oameni. Dar nici nu uit momentele care m-au ajutat sa ma inalt. Scriitura lui Adrian Paunescu mi-a folosit in urcare. Am invatat cu el sa fiu mai buna, sa-mi mangai parintii, sa-mi alint copiii, sa privesc cu drag la oamenii aflati in nevoi si sa-i ajut. Nu stiu sa trec mai departe cu indiferenta. Si nici nu vreau sa fiu un astfel de neom. Ard pentru fiecare nedreptate si ma revolt cu toata fiinta mea. Dar nu regret azi ca nu sunt o oaie din turma. Prefer sa fiu hulita, jignita, deseori invidiata si uneori iubita.

Primesti ceea ce daruiesti! Iar Adrian Paunescu ne-a daruit iubire. Asa cum a stiut el, Vulcanul, Flacara, Manipulatorul, din punctul meu de vedere MUNTELE DE ENERGIE BUNA al Romaniei.

Poate a fost prea mare pentru el insusi, poate i-a fost prea greu sa-si duca povara, dar cine are suflet, cine si-a regasit fiinta si s-a impacat cu sine, a primit de la Adrian Paunescu exact ceea ce i-a trebuit.

Maestre, te-am recitat in singuratea mea sau in fata publicului, te-am cantat in serile mele romantice sau de petrecere, am iubit si m-am despartit fredonandu-mi bucuriile sau tristetile nu pe vorbele mele, ci pe versurile tale.

Te iubesc, Poetule! Asa cum stiu eu, in tacere, dar AZI n-am mai rabdat si m-am rastit la public. Iertare voua, tuturor. Iertare mie.

E timpul sa ne ridicam!

Anunțuri

Jos masca!

3 comentarii

Nu mai avem timp sa ne privim. Nu ne mai cautam ochii, nu mai vedem privirea aceea…Nu ne mai atingem mainile, chipul. Consideram tandretea ceva rusinos, care ne umanizeaza… Iar noi nu mai vrem sa fim umani. Omenia te poate face sa pari slab, vulnerabil. Noi suntem duri, suntem tari. De neinvins.

Ne traim astfel singuratatea salvatoare.
Nu ne apropiem de teama de a nu capata dependenta.

Imi pare rau pentru lumea asta noua. Lumea tinerilor motorizati. Incarcati cu baterii Duracell. Care alearga de nebuni dintr-un loc in altul pentru mult si pentru nimic. Pentru care imaginea conteaza. In fata colegului de banca, a sefului, a familiei, a iubitului chiar.

Ma gandesc cum ar fi daca ne-am da jos mastile. Daca am privi fara teama, daca am zambi cand simtim ca vrem sa zambim, daca am hohoti in plina sedinta cand interlocutorul este cu-adevarat penibil, daca am plange cand ne doare sufletul fara sa ne pese ca devenim ridicoli.
Mi-ar placea sa traiesc in lumea reala. Intr-o lume fara masti.

Am vazut ieri „Alice in Tara Minunilor”, vezi trailer. Filmul iti da de gandit! De fapt, de simtit, din cauza ca mintea asta joaca dupa reguli. E inselatoare. Ea face numai ceea ce a mai facut deja. Ceea ce cunoaste. Te inchide in propria-ti persoana, in propriile decizii, in limitele pe care ti le-ai autoimpus. Nu te lasa sa zbori!