“Anii mei tineri au sunat a cantec”…

Lasă un comentariu

Si l-am cantat!

Mi-am descoperit pasiunea pentru jurnalism la 24 de ani. Si i-am sacrificat totul: studiile care erau in alt domeniu, iubitul, familia. Dar am avut noroc. Ca am gasit presa de inceput a Romaniei, pe cea curata, nealterata. Am deschis usa primului radio in care am lucrat, in 1996. Era un moment de asezare in media romaneasca. Se facusera deja distinctiile intre presa scrisa, radio, TV si fiecare-si stia locul, aproape ca incepusera sa-si afle si rostul. Nu se vorbea pe vremea aceea de rate-card, ci doar de audienta sau de ziare vandute.

Am lucrat in presa in care nimic nu era mai presus de meserie. Am muncit si nopti, am muncit si zile, vorba maestrului Gheorghe Dinica… Am dormit in radio, sau in televiziune pe doua scaune lipite intre ele. Am mancat sandvis de paine cu paine, pateuri uscate, gogosi reci…Am lucrat in presa cand nu existau telefoane mobile si nu era la moda “google stie tot”. Cand net-ul nu-ti raspundea la toate intrebarile. Am cautat stiri mergand pe picioare, uneori la -15 grade Celsius, cu autobuzul, cu trenul. M-au alergat ortacii lui Cozma la Costesti, mi-au batut tiganii operatorul la Bucuresti, m-au agresat in direct pagubitii FNI, am plans cu minerii la 200 de metri sub pamant, m-am ratacit pe munte in toiul iernii…Dar Doamne, ce de satisfactii am mai avut!

Va compatimesc pe voi ziaristii de azi, din cauza ca nu ati trait vremurile de ieri. Cand minunea nu era sa-mi vad fata la TV, ci sa se vorbeasca despre stirea mea, sa se discute consecintele ei, sa se caute vinovati si sa se ia masuri. Sa se schimbe lucrurile.

Va relatez un dialog, pe care nu-l voi uita niciodata:

-Buna ziua d-na Nedelea.
-Buna ziua.
-Ma mai tineti minte? Sunt E.T.
-Iertati-ma, nu.
-M-am gandit 2 ani la dvs. In fiecare zi. La puscarie.
-Imi pare rau, nu inteleg.
-Ce intamplare sa va gasesc aici. (Omul era dintr-o alta localitate, iar intalnirea avea loc la Bucuresti, la o expozitie de pictura)
-Puteti fi un pic mai clar?
-Doamna Nedelea, eu sunt E.T. si am facut 2 ani de inchisoare din cauza dumneavoastra. M-ati invitat la o transmisiune in direct, eram responsabil de protectia muncii, ati insistat cu intrebarile, m-ati provocat, am cedat si am aratat vinovatii dezastrului. A doua zi eram cercetat si apoi arestat. Ca sa mi se inchida gura. Ordin politic.
-D-le T, nu stiu ce sa va zic. Imi pare rau.
-D-na v-am urat si v-am iertat apoi. Mi-am dat seama ca pana la urma as fi vorbit oricum. Nu puteam fi singurul responsabil al unui dezastru, a carui iminenta o prevazusem si o anuntasem. Numai ca ei nu m-au ascultat. Sigur, eu am fost singurul care a platit asta cu 2 ani din viata.

A nu se intelege ca m-am facut ziarista sa bag oameni la puscarie, sa-i dau jos din functii, sa judec infractorii. Cu siguranta asta nu e treaba de jurnalist. Rolul lui este insa sa caute adevarul si sa-l arate publicului gol-golut. Fara interpretari, fara analize.

Concluzia mea de azi: omul de care va vorbesc a fost ingenuncheat de sistemul din care facea parte. Sacrificat.

La 10 ani distanta de aceasta intamplare, presa romaneasca este in situatia acestui om. Ingenuncheata, umilita, legata. Si eu cred ca va mai dura ceva pana “sa renasca din propria cenusa”, cum spera prietenul meu Marius Tuca.

Personal cred ca media romaneasca s-a automutilat. A acceptat compromis dupa compromis, s-a vandut ieftin si prost. Si-a creat propriile reguli de atac, care iata i s-au intors impotriva. Si-a construit politicieni, care au tradat-o. Vezi cazul presedintelui! Presa romaneasca si-a depasit atributiile. Si-a tradat menirea.

PS: La multi ani, Marius Tuca, ziarist cat o viata de om!

Marius Tuca: „Am aceleaşi aripi, dar am alt zbor, într-o lume în care sunt din ce în ce mai mulţi şobolani şi din ce în ce mai puţini vulturi.”

Iti doresc sa-ti implinesti visul. Iar daca asta inseamna sa-ti faci o televiziune in felul tau, cheama-ma!

Mile, jurnalist in vremuri interesante

21 comentarii

Cine sunt eu sa scriu despre Mile? Cu ce drept ma amestec in viata si in moartea lui? Am impartit ceva, am trait clipe impreuna, am simtit aceleasi dureri?

As spune ca nu. Si as spune ca da…

Am sa-i supar acum pe reporterii de azi – din nou – am sa-i atac pe ziaristii de presa scrisa, sau pe bloggerii cu pareri, dar mai ales le voi da o palma peste obrazul gros unora dintre cei care conduc jurnale, redactii, de orice fel ….O fac fara rautate, o fac din experienta unui reporter de televiziune greu incercat.

Nici pe departe nu ma voi compara cu Mile. El e Erou. Numai ca viteza cu care ne traim cosmarul asta romanesc, pe care cu emfaza il numim viata, ma obliga sa va dau exemple din experienta mea, ca s-o intelegeti pe a lui…
Imi spunea un prieten la care tin, zilele trecute „intr-o zi am sa te invat ce-i aia o stire”…Am inghitit in sec, de-atata superficialitate. Am amutit, eu care sunt miliardar de cuvinte… Ego-ul meu a fost atacat dur de nepasarea lui. Pai mai sunt eu o fatuca, vorba lui Cristoiu, dornica de afirmare?! Ma mai prostesc pe mine sefi de redactii cu experienta lor jurnalistica?!

Fratilor, pe meleagurile astea mioritice stirile le-am inventat noi, reporterii de televiziune. Noi am respirat, am mirosit, am simtit, am inghitit stirea si v-am trantit-o la camera in cele cateva minute care ne erau alocate. Noi am stat in noroaie, in scaieti, in mina printre sobolani, ne-am ratacit pe munte, am transmis dintre nameti, de pe mare, am stat in apa pana la glezne, in elicoptere, in cratere, am inghitit fum, ne-am fript in incendii, ca sa fim cat mai aproape de locul faptei, sa fim interesanti. Ne-am razboit cu directori, politicieni, ministri, ne-am luat la tranta cu primari, am incoltit infractori, le-am luat interviuri inainte de a ajunge politistii in vizuinile lor…Sa va facem sa blocati telecomanda pe canalul pe care transmiteam. Repet, nu ma compar cu reporterii de razboi – nu am avut aceasta sansa, conducerile misogine ale redactiilor prin care am trecut s-au opus – dar am multe de zis, de comentat, dupa 10 ani de televiziune.

O sa va istorisesc un traseu, care-mi vine acum in minte, doar asa ca sa va faceti idee cum se muncea candva, in televiziune. Atunci, „in vremuri interesante”, cum spunea Mile…
Eram pe la Sibiu, ardeau niste paduri. Transmiteam cu DSNG-ul (CAR-ul ala din care scoti o antenuta, care bate-n satelit si-ti transmite semnalul la antena mama, ca sa primiti informatia in case, in timp real – ala care face live, fara cabluri). Incendiul era interesant, asa cat de un direct la jurnalul de 19,00. Dar daca tot eram departe de casa, mai-marii din trust ne-au permis sa dormim pe la un hotel din Sibiu. Numai ca dimineata, la prima ora ne-au anuntat sa demaram in tromba ca dezertasera niste soldati cu armamentul din dotare. Si fugi spre Constanta – via Bucuresti – sa luam toale de schimb si bani pentru urgente.
Timpul nu ne permitea escale, asa ca un sofer a sunat la usa surioarei mele si i-a cerut un schimb de haine, pentru mine. Obisnuita, fata s-a conformat. Jachete, pantaloni, camasi, tricouri… Toate pe umeras, ca sa nu fie botite la cadru. Baietasul curios si-a bagat manutele in buzunare si a dat peste sutiene si chilotei. Incantat de descoperire le-a aratat si altora, vreo 18-20 de reporteri, operatori, redactori si ce-or mai fi fost prin redactie…. Si iaca inspiratie. S-au pus de scris o stire despre calitatea desuurilor reporterului special, pe care au semnat-o, unul cate unul si au atasat-o chiloteilor, lipita de un bobocel de trandafir. Dupa 5 minute de ras cu lacrimi, cu toata echipa prezenta la eveniment si alte 10 pe telefoane cu redactia autoare de glume deocheate, am trecut la treaba. Am stat pe telefoane de la Bucuresti, pana la Constanta, de-mi ardeau urechile… Cauta surse, confirma fuga, vorbeste cu politisti, afla de unde incep cautarile, ce se banuieste, adica pregateste-te de live, cu informatii despre soarta fugarilor. Imi amintesc ca ne-am oprit la un chioșc de pe marginea strazii, ca sa ma fardez. Ca sunt femeie si nu mi se permitea sa intru oricum, in direct. Am gasit un ciob de oglinda si stand pe vine, pe sub tejgheaua vanzatoarei mi-am aplicat rapid o pudra, un rimel si niste ruj…Si-a inceput distractia. In fiecare zi, de la 7 dimineata (primul jurnal), pana la ora 23,00 (ultimul) eram in direct la toate stirile canalului la care lucram. Dormeam cate 10 minute, 30 cand apucam, in masina, pe marginea strazii. Mancam cate un sandvis pe fuga si alergam cu politistii, dupa urme initial, ca despre dezertori, nu se stia mare lucru. Zile in sir. Si nopti intregi, caci noaptea cautarile erau si mai in toi. Credeti ca exista vreo echipa de jurnal care sa spuna „eu nu vreau direct, ca oamenii aia nu mai pot?”. Nu, desigur. O singura data, directorul general (nu voi nominaliza in aceasta istorie nicio persoana) i-a urlat producatorului meu, „trimite-o la culcare, ca nu i se mai vad ochii la televizor”. Da’ ce eu aveam somn? Ne-am mai ajutat cu corespondentii locali, iar cand s-a ingrosat gluma foarte tare, cand cautatorii s-au impartit pe zone, iar fugarii trageau de nebuni cu arma, caci nervii erau incordati la maximum, adica in ultima zi, mi-au mai trimis o echipa de live. Dupa o saptamana de goana, ne-am intors spre redactie. Cu gandul unui mare somn, binemeritat. In drum spre Bucuresti am primit un minunat telefon, de la un editor de jurnal, care mi-a transmis cu voce blajina sa ma opresc la sediul Politiei Capitalei, ca s-au impuscat unii, sunt urme de sange, sa fac un live mititel, de un minut. Am intepenit. Eu? Care sunt nemancata, nebauta, nespalata, nu mai am grai, imi urla stomacul…Hei, ai o redactie intreaga la Bucuresti, zau! Imi pare rau, mi s-a raspuns, tu esti reporter special, cand te vede lumea stie ca e ceva grav si se uita la TV. Dar lumea ma vazu’ aseara la Constanta, cum sa ma creada ca sunt la Bucuresti acum si stiu tot ce se intampla, sunt Mafalda? Da. Si discutia nu-si mai avea rostul. Am facut si live-ul ala, care nu era stirea mea, ca ala era ordinul…

Moartea lui Mile m-a devastat. Recunosc. Imi vin in minte franturi de momente frumoase, triste, grele, cu adrenalina la maximum, cu intrat in direct in plina colica renala, cu urcat pe schele gravida in 5-6 luni si transmis in direct ore in sir sosirea lui Bush la Bucuresti (pe vremea cand presedinte era Iliescu), in ploaie cu fardul curgandu-mi pe obrajii incinsi de raceala pe care tocmai o capatasem… certuri cu sefii, care ori nu intelegeau subiectul, ori vroiau sa-si dovedeasca autoritatea, sau discutii interminabile cu vedetele postului, care se implicau in editarea jurnalelor cu 2 ore inainte de difuzare, doar asa ca sa-si justifice salariile rusinos de mari…
Sunt multe si urate reprosurile pe care le-as face azi…

Si voua, telespectatorilor am sa va fac un anunt: si ziaristii sunt oameni. Si ei sufera, si ei plang. Sunt nenumarate momentele in care mi se inodau lacrimile in gat inainte sa intru in direct, cand familiile urlau langa un miner mort, sau cand o mama imbratisa corpul inert al copilului ei…Aveam un gest reflex de marire a ochilor (nici nu stiu cum se cheama in termeni medicali) stiu ca-mi ingheta privirea in camera. Va puteti imagina macar cum puneam capul pe perna? Cata vreme stateam cu privirea proptita in tavan nereusind sa uit un gest, o privire? Cat de nimic ti se pare viata cand transmiti, ani in sir, evenimente negre, cu morti si raniti? Credeti ca vreodata voi uita zgomotele pe care le fac aparatele din sectiile de terapie intensiva care tin in viata corpuri aproape inerte?
Si da, moartea lui Mile ma face sa fiu recunoscatoare organismului meu care mi-a dat semnalul sa ma retrag. La 38 de kg. Mi-au trebuit multi ani sa-mi revin, sa redevin om. M-am mintit multa vreme ca meseria asta pe care o iubeam mai mult decat orice pe lume, nu e pentru mine.
Acum am imbatranit si sunt mai inteleapta. Stiu, meseria asta e pentru mine, o simt in toti rarunchii, numai ca nu m-am nascut in locul potrivit. Eu nu stiu sa muncesc asa, la suprafata. Mi-am iubit fiecare stire ca pe copilul meu. O adulmecam, o cresteam, o mangaiam, o faceam mare, in felul meu (vezi Mile, cat de des te citez?!)…Dar nu minteam. Si intotdeauna verificam cel putin din trei surse. Dumnezeu sa ma ierte daca am gresit vreodata, sigur nu am facut-o intentionat.

Mile, iarta-ma ca scriu, iarta-ma ca mi-am depanat amintirile in ziua mortii tale…

Asta e numai pentru tine:
“… Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori, şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros, şi omul învaţă, şi învaţă… şi cu fiecare zi învaţă. Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut. Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi. Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi, şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii. Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit. Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face. Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi la aceeaşi intensitate. Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece. Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă nu se va mai repeta niciodată. Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat. Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina că, în final, ele nu vor mai fi aşa cum sperai. Cu timpul îţi dai seama că, în realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment. Cu timpul vei vedea că, deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt… Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are niciun sens.,
Dar, din păcate, se învaţă doar cu timpul…(Jorge Luis Borges)

De ce nu ma intorc in televiziune

18 comentarii

Inainte de criza de bani, in TV este criza de identitate.

Jurnalistul nu mai e jurnalist. E o curea de transmisie. Da mai departe, ce i se da. Nici macar nu-si pune intrebari personale justificate: „oare mie imi convine ce zic astia, mie mi se potriveste?” „mama, tata isi vor putea cumpara paine daca ingheata salariile?”, „bunica va avea cu ce sa-si ia medicamente?”, „dar eu, eu unde o sa mai lucrez daca se impoziteaza masiv drepturile de autor?”, „cine isi permite sa ma aiba?”…

Jurnalistul de TV, de azi, e tare tupeist. Recita live (in direct) comunicate de presa, reda aproape cuvant cu cuvant declaratiile conducatorilor, relateaza de la fata locului stirea vietii lui despre drobul de sare care ar putea sa cada peste copil, plangand odata cu mama lui – a copilului.
Dar unde a pierdut jurnalistul de azi, regulile de ieri? Alea cu verificarea informatiei cel putin din 3 surse, cu intrebarile la care trebuie sa raspunda o amarata de stire: cine, ce, unde, cand, cum si chiar si de ce?

Adica de ce sa disponibilizam 100-150.000 de oameni, dar sa facem un teren de golf pentru bogati din acelasi buget, al statului? Adica de ce sa marim impozitele si taxele, dar sa dam in concesiune bogatilor proprietatile statului, pe doi lei? Adica de ce s-au inchis sute de mii de firme mici, dar ele isi platesc darile la stat, iar TVA-urile se returneaza rapid numai la bogati? Adica de ce sa cheltuie tara asta falita milioane de euro sa ne vaccinam copiii impotriva AH1N1, daca nimeni nu garanteaza acest vaccin?

Adica de ce sa fii jurnalist daca din salariu nu reusesti sa-ti platesti chiria si masa? Poti fi drept cu burta goala? Sau iti indoi coloana la prima suta de euro? Unii ar fi tentati sa-mi raspunda de dragul meseriei… dar ma mintiti si va mintiti, caci meseria asta nu ti-o poti face, cu pumnul in gura.

Dar cum si eu am fost ziarist sarac – nu o zi, 10 ani – o sa va raspund: meseria asta o faci din orgoliu. Incepi sa simti puterea. Firav, in prima faza, in fata familiei, vecinilor, prietenilor care te lauda pentru mutrisoara de aseara de la TV, pentru fraza coerenta pe care ai rostit-o, dintr-o suflare. Mai tarziu, incepi sa simti puterea microfonului cu cub de televiziune nationala, a camerei cu butonul rosu aprins: ”atentie, se filmeaza!” Te uiti la profesori, doctori, directori, primari, politicieni, ministri, presedinti cum transpira privind in obiectiv si te simti tare sigur pe tine. Stii ca linistea lor sta in pixul tau. In decizia ta de a alege dintre balbele lui, ideea corecta. Si te inveti cu Puterea. Si nu mai poti trai normal. Daca nimeni nu-ti culege o scama de pe umar, cu toata falsitatea pe care o pune orice milog in acest gest, esti distrus! Te simti pierdut. Nimeni. Iar senzatia de nimeni, e crunta.
„De ce imi bate tampla, acuma cand iti scriu?
O stiu, desi mai bine ar fi, sa nu o stiu…” (Labis)

Semnat: Supravietuitoarea.

PS: Daca simti ca nu faci parte din descrierea de mai sus, inseamna ca esti exceptia, care confirma regula. Felicitari!