Citeste-ma!

1 comentariu

Sunt o carte. Deschisa. Udata de versurile lui Chilian.

“Viata nu-i o curva
Lasa!…
Lasa-i sa-ti cunoasca inima
N-o zidi in piatra..
Lasa!
Lasa viata sa ajunga-n viata ta
Hai, lasa!
Nu fugi de lume
Lasa lumea-n lumea ta
Cu adevarat…
Cu adevarat nu au ce sa-ti ia
Nu au cum…

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi, de toate oglinzile lumii,
Cateodata chiar esti…

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi, de toate legile lumii,
Cateodata traiesti…

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate dovezile lumii,
Cateodata chiar vezi…

Stiu eu, cateodata
Chiar ajungi sa te saturi, de toate credintele lumii,
Cateodata chiar crezi…

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate cuvintele lumii
Cateodata zidesti…

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate minunile lumii
Cateodata zambesti…

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate tacerile lumii
Un miracol chiar esti…

Stiu eu cateodata
Chiar ajungi sa te saturi de toate iubirile lumii
Cateodata iubesti. “
(Florin Chilian, Viata ca o curva)

Se spune ca cu cat daruiesti, cu atat primesti mai mult si ai mai mult de daruit. Si atunci de ce ma simt vlaguita?

Anunțuri

Povestea din spatele povestii

1 comentariu

Teatrul este oglinda societatii, spunea candva un mare actor. Ar fi bine, frumos si tare optimist sa fie asa.

Am vazut jucand vreo suta de tineri actori, in doua zile, in concursul de la Nottara. Cu pasiune, cu talent, cu emotie. Cu dragoste. Pentru meseria pe care o iubesc inainte sa o aiba, cu adevarat.

I-am vazut coborand timizi scarile cu obiectele de decor in brate, alergand spre scena care li s-a pus la dispozitie pentru o ora, cu scaune, cu mese, corturi, lumanari, plase de pescuit si altele…Impiedicandu-se, pravalindu-se unii peste altii, in graba de a-si pregati lumina, de a-si aranja o palarie pe crestetul capului. Le-am vazut obrajii incinsi de emotia concursului inainte de spectacol si ochii luminosi de dupa reprezentatie. Mari si luminosi. Fete fericite, de copii optimisti. Tineri care cred in visul lor. In visul lor atat de frumos pentru noi, acela de a ne incanta sufletele, de a ne linisti mintea.

Nu am cuvinte sa exprim ceea ce s-a intamplat pe scena. Daca teatrul ar fi oglinda societatii, atunci Romania ar avea sansa renasterii, transformarii in bine, in bun, in curat. Am simtit tandrete, dragoste, pasiune, in dans, in pantomima, in vorbe…

Am vazut tineri luminosi si frumosi, patimasi. Si parca, dupa ce i-am vazut imi vine sa spun “Viitorul suna bine!”. Macar acolo, pe scena, daca nu in viata noastra, a tuturor.


Sunt mandra de Gala teatrului tanar. De sansa care le-a fost data acestor tineri.